Cu toții știm că sașii și șvabii trăiesc în România de demult dar, pentru a le aprecia cu adevărat contribuția la dezvoltarea țării, e momentul să le descoperim trecutul mai îndeaproape: cum au ajuns aici? cum s-au organizat de-a lungului timpului? ce i-a determinat să ridice nu doar case trainice, ci și biserici fortificate?

Noi, Fundația Michael Schmidt, ne dorim să conservăm și să promovăm cât mai bine patrimoniul săsesc, așa că, pe lângă proiectele derulate de-a lungul timpului, odată cu campania de față, ne-am propus să oferim o versiune scurtă, dar corectă din punct de vedere istoric, a istoriei etnicilor germani, astfel că cei care vor să asimileze repede informațiile cheie legate de această minoritate importantă pentru România, să o poată face repede, parcurgând acest text.

Așa că, pe lângă cele 100 povești ale etnicilor germani care au marcat primul secol românesc, am pregătit o poveste mai amplă și mai diferită: povestea strămoșilor acestora, care s-au stabilit în Transilvania acum aproape 1000 ani și contribuția lor de-a lungul istoriei la dezvoltarea orașelor și zonelor în care s-au stabilit.

După evacuarea provinciei Dacia sub împăratul Aurelian (271), pe teritoriul actual al Transilvaniei au venit mai întâi vizigoții și carpii (Munții Carpați le poartă numele). Pe parcursul următoarelor sute de ani au urmat gepizii, avarii și triburile slave, acestea din urmă amestecându-se cu populația băștinașă. Astfel, ajungem în secolele IX și X când iau ființă cnezatele și voivodatele autohtone. Totodată, în această perioadă, ungurii, la origine un popor nomad de călăreți, s-au stabilit în Câmpia Panonică. Iar, sub conducerea Principelui Geza și al lui Ștefan I cel Sfânt, ungurii au cucerit, pe rând, teritorii din Transilvania.

1141-1162 La puțină vreme după cucerirea Transilvaniei, în timpul domniei regelui Geza al II-lea, au fost aduși în zona Sibiului coloniști germani, printre care se numărau atât țărani liberi, cât și reprezentanții micii nobilimi. Mai mult, în relativ aceeași perioadă se presupune ca au ajuns în districtul Bistriței și în zona Reghinului alte serii de coloniști germani.

1211-1225 În această perioadă, la invitația regelui Andrei al II-lea, au poposit în Țara Bârsei cavalerii teutoni, care au fost însărcinați să colonizeze această zonă și, mai mult, să facă misionarism în Cumania, teritoriul de astăzi al Moldovei de Sud și al Munteniei. Deși cavalerii teutoni au plecat după doar 14 ani, din cauza unor neînțelegeri cu regele maghiar, aceștia au reușit să construiască în acest răstimp 5 cetăți, dintre care cea mai importantă fiind cea din Feldioara.

De asemenea, este important de amintit că, în afara coloniștilor germani care au poposit în locurile menționate mai sus, în Transilvania au ajuns minerii germani în localități precum Turda, Dej, Baia de Arieș, Rodna, Abrud sau Zlatna, unde au modernizat extracția de sare, dar și de aur și argint.

Tot în această perioadă au ajuns în Transivania și călugări ai unor ordine, care au întemeiat abații importante, precum abația benedictină din Mănăștur (azi cartier al Clujului) sau mănăstirea cistercienilor de la Carta, ctitorită în jurul anului 1210, de care aparțineau satele Carta, Apos, Criț, Cloașterf, Meșendorf și altele, care există și în momentul de față, fiind destinații importante pe harta satelor săsești din Transilvania.

Iar, pentru a legitima statutul lor în Transilvania, coloniștii germani au primit din partea regelui Andrei al II-lea Diploma Andreeana, care este considerat a fi cel mai cuprinzător și mai bine elaborat document dintre toate privilegiile acordate coloniștilor apuseni în Europa de Răsărit și care a constituit, timp de secole, legea fundamentală a sașilor. În linii mari, acest document prevedea ca sașii să fie autonomi, având dreptul să se organizeze singuri din multe puncte de vedere și având doar obligația de a plăti un impozit anual către regalitate.

După colonizare, secolele XIV și XV au reprezentat pentru sașii ardeleni o epocă de prosperitate și progres, chiar dacă limitată de năvălirile tot mai frecvente ale turcilor. Tot în această perioadă, sașii au înființat Universitatea Națională Săsească, o formă proprie de organizare prin intermediul căreia luau decizii interne, care nu interferau cu regalitatea. Orașe precum Sibiu, Brașov, Bistrița, Sighișoara și Mediaș s-au dezvoltat ca centre active, importante din punct de vedere al comerțului și meșteșugurilor. E de-ajuns să comparăm Sibiul cu orașul Strasbourg din Alsacia, ambele având un număr asemănător de meșteșuguri, pentru a ne da seama de avântul luat de orașele transilvănene.

De asemenea, tot din această perioadă se păstrează obiceiul organizării comunităților din mediul rural sub formă de vecinătăți, obicei care s-a păstrat până târziu spre secolul al XX-lea. Concret, membrii vecinătății se ajutau între ei: construiau împreună case pentru tinerii aflați la început de drum, munceau împreună pământul și, nu în ultimul rând, contribuiau la ridicarea bisericilor, care devin punctul central al comunității.

Odată cu secolul al XV-lea, turcii încep să atace Transilvania, istoricii consemnând că au năvălit de cel puțin 15 ori în această perioadă. Sașii au reușit să găsească modalități de apărare, Sibiul și Brașovul fiind considerate orașe de necucerit, iar în mediul rural, apar bisericile fortificate. În interiorul zidurilor acestora au fost amenajate depozite pentru alimente, din această perioadă datând și Turnul slăninii.

Între secolelele XVI și XVIII Transilvania este pe rând arondată Imperiului Otoman și apoi celui Habsburgic, însă sașii au rămas în continuare autonomi, cu condiția să plătească dări către conducători. Deși dările erau din ce în ce mai mari, iar majoritatea sașilor trăiau în mediul rural, este de remarcat și apreciat că, din rândul acestora, s-au distins personalități ale vieții sociale și politice, care au influențat semnificativ parcursul Transilvaniei, cum ar fi Johannes Honterus și Samuel von Brukenthal. Honterus este cel care a editat, la Basel, cea mai veche hartă a Transilvaniei, păstrată până în zilele noastre, dar și cel care a pus bazele unei importante tipografii, la Brașov și care a reorganizat învățământul gimnazial. Nu în ultimul rând, lui Johannes Honterus i se datorează pătrunderea reformei lui Martin Luther în Transilvania – trecerea de la religia catolică la cea luterană fiind extrem de vizibilă și rapidă în rândul sașilor. Samuel von Brukenthal a fost desemnat Guvernator al Transilvaniei, fiind descoperit și promovat de împărăteasa Maria Tereza, acesta implicându-se activ în modernizarea regiunii din punct de vedere administrativ și social.

Tot în această perioadă au loc “colonizările” habsburgice din Banat, carolină, tereziană și iosefină prin intermediul cărora o nouă serie de etnici germani ajung, de această dată, în Banat, devenind astfel “șvabii bănățeni”. Șvabii bănățeni sunt cei cărora li se datorează drenarea și canalizarea râului Bega, pentru o agricultură prosperă în zonă, dezvoltarea Timișoarei și, apoi, industrializarea Banatului.

În următorul secol, al XIX-lea, avântul cultural și social al Transilvaniei s-a datorat și sașilor, aceștia aducându-și contribuții esențiale la modernizarea agriculturii, organizarea în asociații a meșteșugarilor sau înființarea caselor de economii.

În continuare, spre secolul al XX-lea, sașii și-au adus contribuția la extinderea rețelelor de cale ferată, la electrificarea Sibiului sau la construirea unei linii de tramvai. Ba mai mult, la puțină vreme după proclamarea unirii Transilvaniei cu România, pe 1 decembrie 1918, sașii au făcut publică declarația lor de adeziune, pe 8 ianuarie 1919, la Mediaș. În acea perioadă ia naștere Uniunea Germanilor din România, care, în afară de sașii ardeleni și șvabii bănățeni, îi cuprindea pe șvabii din Satu Mare, germanii din Bucovina, pe cei din Regat și pe cei din Dobrogea. Astfel, e important de menționat că, la începutul Primului Război Mondial, în România trăiau aproximativ 800.000 etnici germani, o minoritate importantă, care a dovedit de-a lungul timpului că vrea să se integreze cu populația majoritară, că îi respectă drepturile și limba și, mai mult, care a avut o contribuție esențială la dezvoltarea țării.

Ultimul secol reprezintă totodată și exodul unei mari părți a comunității etnicilor germani spre țări din Europa, cu precădere Germania și Austria, și din America, mai ales Statele Unite ale Americii, însă, chiar dacă în momentul de față minoritatea germană numără aproximativ 7% din populația de acum 100 ani, aceasta și-a adus în continuare contribuția pentru ca România să fie mai modernă și mai bine văzută la nivel internațional. Mai mult decât atât, mulți din etnicii germani care au emigrat în această perioadă se întorc periodic în România și nu au uitat locurile natale, pe care le evoca ori de câte ori au ocazia, mai ales în cadrul întâlnirilor constante pe care le organizează, dintre care cele mai importante sunt Întâlnirea sașilor de la Dinkelsbühl și întâlnirile locale de la Sibiu, Mediaș sau festivalul Săptămâna Haferland.

Sursă informații: „Istoria sașilor ardeleni” - Ernst Wagner