Nu poți îngriji ceea ce nu iubești și nu poți iubi ceea ce nu cunoști – acest panseu l-a descoperit o călătoare ardeleancă în America de Sud pe un bilețel într-o vitrină cu obiecte artizanale indigene din holul unui hotel din orășelul ecuadorian Coca. Pe bună dreptate vă puteți întreba, ce are a face acest panseu cu sașii care de 100 de ani sunt cetățeni ai României, după ce au aderat prin declarația de la Mediaș din 8 ianuarie 1919 la unirea Ardealului cu Regatul României. Pe mine m-a dus cu gândul la posibilitatea ca și de la sașii ardeleni să rămână doar obiecte, ei fiind pe cale de dispariție ca și popoarele indigene din America de Sud... Deosebirea este că noi sașii avem noroc, cultura noastră și cea a germanilor din România în general au viitor datorită celor care se apleacă asupra lor. Aici pot enumera mai multe grupuri, dar cel mai important este cel al elevilor care urmează cursurile grădinițelor și școlilor cu predare în limba minorității germane și care au oportunitatea și sper că și curiozitatea de a cunoaște cultura noastră, de a o promova, de a o iubi și păstra. O ocazie unică pentru o cultură veche de peste opt secole. Nu îmi fac iluzii. Sunt perfect conștientă de faptul că atractivitatea acestor grădinițe și școli se datorează faptului că limba germană este foarte cerută pe plan european dar și în România, cei și cele care o cunosc bine având șanse foarte bune pe piața muncii. Deși mulți absolvenți aleg să studieze într-o țară de limbă germană, unii rămănând acolo, România nu are decât de câștigat, deoarece ei reprezintă țara noastră. Și implicit pot promova imaginea acesteia deseori știrbită de prejudecăți. Întorcându-mă la sașii ardeleni, trebuie să amintesc ceea ce unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai acestora din secolele 20 și 21, teologul și istoricul Paul Philippi (1923-2018), a declarat în mod repetat: Doar sașii ardeleni care trăiesc în Ardeal se pot numi astfel, pentru că aici în acest spațiu pluricultural – domnul Philippi sublinia „pluri- nu multicultural” – au devenit o comunitate etnică și culturală. Soarta lor este deci legată de această regiune. Și există speranțe. Fiii și fiicele celor emigrați în Germania vin să cunoască țara în care s-au născut părinții lor și sunt cazuri în care aleg să vină aici și să-și încerce norocul. Ca un arc peste timp căderea comunismului și eliminarea vizelor de călătorie au deschis noi orizonturi și pentru sașii plecați din România dar și pentru cei care trăiesc în patria lor. Știați că primii sași care au făcut lobby pentru aderarea acestei comunități la Marea Unire au fost cei care din motive economice luaseră calea Bucureștiului pe la mijlocul secolului 19. Pragmatici, ei au văzut în Marea Unire posibilitatea ca ei să poată călători la rudele din Ardeal fără pașaport... Lărgind orizontul, sașii ardeleni au privit Marea Unire din 1918 ca o oportunitate de a forma împreună cu celelalte grupuri de germani din provinciile românești o minoritate națională numeroasă, a cărei număr era estimat la aproape un milion de suflete. Beatrice Ungar

Credite foto - Dan Șușa